Piesa noua de la ROA^ ^
Rock,Mith,poetry and all you need website
luni, 28 noiembrie 2011
miercuri, 23 noiembrie 2011
Martisor sau Handjob :))
Dj Project si Giulia atmosfera formidabila la Balul Bobocilor Facultatea de Litere Craiova
Daca doriti un spectacol pe cinste participati la concertele din Craiova sentimentul este incredibil nu am fost dezamagit niciodata.^ ^ Have fun!!!
luni, 21 noiembrie 2011
vineri, 18 noiembrie 2011
Keo feat Natasha Bedingfield-Shake it up Christmas
Iata ce trebuie sa ascultati de Craciun Natasha Bedingfield cantand in romana cu Keo
joi, 17 noiembrie 2011
Dr.Dre feat Akon feat Snoop Dogg-Kush
Cei doi tatici ai rappului Dre si Snoop il iau in colaborare pe mult cunoscutul Akon
Desi Snoop a mai colaborat cu Akon Dre canta in premierea alaturi ^ ^ .Vizionare placuta !!!
luni, 14 noiembrie 2011
Invincibila Armada
nvincibila Armada (în spaniolă Invicibila flotă de război) este numele flotei care, în anul 1588, a fost trimisă de Filip al II-lea, regele Spaniei, pentru a transporta și sprijini acțiunea de debarcare a armatei spaniole în Anglia.
Bătălia navală care a urmat s-a înscris în contextul mai larg al
conflictului dintre Spania și Anglia, determinat de lupta pentru
exploatarea bogățiilor Lumii Noi.[1]
John Hawkins, contraamiralul flotei engleze în campania din 1588
La sfârșitul secolului al XVI-lea,
Spania era încă cea mai mare putere continentală și maritimă. Această
putere, care necesita un efort material și resurse deosebite, se
sprijinea cu preponderență pe exploatarea resurselor Lumii Noi. Anglia,
atrasă de marile bogății din posesiunile portugheze și spaniole de peste
mări, și-a descoperit vocația maritimă. Curtea regală spaniolă nu putea
decât să asiste, cu neliniște, cum Anglia protestantă începe să-i
amenințe supremația pe mare, fapt ce avea să conducă, inevitabil, la
crearea unei stări de încordare în relațiile dintre cele două state.[2]
În anul 1580, profitând de faptul că tronul era vacant, armatele lui Filip al II-lea atacă și ocupă regatul vecin, Portugalia. Consecința—poate cea mai importantă—a acestei acțiuni a fost una de natură economică: a avut loc unificarea coloniilor spaniole și portugheze într-un singur imperiu. Riposta Angliei nu s-a lăsat așteptată, aceasta concretizându-se în semnarea unui tratat de alianță cu Olanda, la 20 august 1585. Frustrarea Spaniei este de înțeles, deoarece aceasta pierduse de curând posesiunile din Țările de Jos și, implicit, veniturile derivate din ele, în ceea ce s-a numit mai târziu prima revoluție burgheză victorioasă din Europa. În această împrejurare, Anglia sprijinise militar și diplomatic Țările de Jos pe toată durata conflictului.
Se constată, în aceeași perioadă, o recrudescență a activității piraților englezi împotriva flotei spaniole. Comuniunea de interese, gravele prejudicii aduse flotei spaniole, au făcut ca acești pirați să beneficieze de sprijinul tacit al Curții regale engleze. Protestele lui Filip al II-lea, prin ambasadorii săi din Anglia, n-au găsit răspuns.[3] Cel mai de seamă reprezentant al piraților englezi din această perioadă era Francis Drake (1541-1596). Alături de el activau și John Hawkins[4] și Martin Frobisher.
Sir Francis Drake în 1581
Miniatură de Nicholas Hilliard (1547–1619)
În 1585, Francis Drake, în fruntea a 25 de nave, a atacat și a jefuit portul Vigo din nordul Spaniei.
În 1587, el a intrat cu 23 de nave în portul Cadiz și a distrus 37 de nave spaniole ce se pregăteau pentru marea debarcare din anul următor. În același an, a atacat și a jefuit nava spaniolă San Felipe ce aducea din Extremul Orient o încărcătură în valoare de un milion de lire sterline.
Printre cauzele care au declanșat campania din 1588, nu lipsită de importanță a fost descoperirea complotului din 1587, îndreptat împotriva Elisabetei I, regina Angliei. Complotul fusese organizat de Spania, cu sprijinul Mariei Stuart. Descoperirea lui a dus la executarea fostei regine a Scoției, în același an, la 7 februarie.
În acest context, după o lungă perioadă de pregătiri, nehotărâtul Filip al II-lea a ordonat invadarea Angliei.
Invincibila Armada a ridicat ancora la 28 mai 1588, din portul Lisabona. Era una din cele mai mari flote care navigase vreodată pe mările lumii. Pentru cei care făceau parte din expediție, de la amiral până la ultimul marinar sau soldat, era un motiv de mândrie și de încredere. Alimentele erau din belșug, apa destulă, moralul foarte bun; se gândeau la gloria ce-i așteaptă și, nu în ultimul rând, la bogatele prăzi de război. Nimeni nu s-ar fi gândit, atunci, că le vor trebui două luni și jumătate pentru a ajunge să întrezărească țărmurile Angliei și că vor ajunge acolo cu alimentele în mare parte alterate, apa mult împuținată și cu moralul serios zdruncinat.
La câteva zile de la plecare, Armada a fost surprinsă de o puternică furtună în largul coastelor spaniole, furtună care a obligat-o să facă escală în portul La Coruña. Pentru reorganizare și repararea pagubelor suferite, navelor care făceau parte din convoi le-au trebuit două luni. În sfârșit, la 22 iulie, au ridicat din nou ancora din portul La Coruña, în condiții nefavorabile, cu vânt puternic și mare agitată. După opt zile, la 30 iulie 1588, Armada a ajuns în apropierea capului Lizard, din sud-estul Angliei. Flota a fost reperată imediat de o navă engleză care făcea parte din escadra de supraveghere. Aceasta s-a îndreptat, cu toate pânzele sus, spre Plymouth, dând alarma.
Amenințată din două părți, flota engleză a adoptat o tactică inspirată, dictată de logica și de necesitățile momentului: s-a împărțit în două. Douăzeci de nave, sub conducerea lordului Henry Seymour, au patrulat coastele din pasul Calais, fără a scăpa din vedere mișcările ducelui de Parma. Restul flotei, comandate de lordul Howard, trebuia să țină sub observație Armada.
Sub privirile neliniștite ale localnicilor, în dimineața zilei de 31 iulie 1588, Invincibila Armada a trecut prin fața portului Plymouth. Dintr-o relatare a unui italian, martor ocular al evenimentelor, flota spaniolă era dispusă ca o veritabilă armată de uscat: grosul forțelor pe centru, apărat în față și în spate de avangardă și respectiv ariegardă; totul forma o gigantică semilună; comandantul Guzman, duce de Medina-Sidonia era general de uscat. Era o desfășurare de forțe spectaculoasă, dar total lipsită de eficacitate.
Din cauza timpului nefavorabil, lordul-amiral Howard avea dificultăți în a-și scoate flota în larg. Dacă ducele de Medina-Sidonia ar fi ascultat sfatul ofițerilor săi de stat-major, acela de a-i ataca pe englezi, probabil ar fi obținut victoria foarte ușor, ținând cont de circumstanțe. El s-a limitat însă să rămână în expectativă, dând dovadă de acea indecizie care a caracterizat acțiunile sale pe toată perioada desfășurării campaniei. De acest lucru a profitat Howard care a reușit, în cele din urmă, să-și scoată flota în larg, atacând imediat ariegarda flotei spaniole.[6]
În acele timpuri, o bătălie navală clasică se desfășura astfel: navele se apropiau cât mai mult una de cealaltă, descărcau asupra inamicului tunurile aflate în poziție, după care survenea abordajul și lupta continua ca o luptă pe uscat, om contra om, la bordul navelor.
Vădit inferioare ca număr, navele engleze au menținut distanța, supunând pe spanioli unui ucigător tir de artilerie. Tunurile englezești erau de calibru mai mare, dar superioritatea lor evidentă consta în afetul mobil, care le conferea o cadență și un unghi de tragere net superioare. Surprinși și vădit iritați de tactica englezilor, ofițerii spanioli au navigat strâns, atât cât le permitea timpul nefavorabil, cu navele aproape lipite una de cealaltă. Cu această tactică au reușit să limiteze pierderile suferite în timpul bătăliei la doar două nave: Nostra Señora del Rosario, nava amiralului Pedro Valdes, capturată de Francis Drake în noaptea de 1 august și marea navă San Salvador, distrusă de o puternică explozie.
A urmat o săptamână infernală, în care Armada, supusă tot timpul salvelor artileriei engleze, a înaintat cu mare dificultate. Imensa flotă spaniolă a reușit, la 7 august, să arunce ancorele în rada portului Calais, punându-se, într-un fel, la adăpost.
Aici a intervinit, din nou, proverbiala nehotărâre a ducelui de Medina-Sidonia. În loc să profite de superioritatea numerică și să atace flota engleză sau să ia măsuri pentru a-și proteja navele, i-a scris un mesaj ducelui de Parma, cerându-i ajutorul. În timp ce el aștepta răspuns, flota engleză a schimbat tactica. Howard a făcut joncțiunea cu escadra lui Seymour și englezii au trecut la atac. Urmând sfaturile lui Drake, vechi lup de mare călit în asemenea confruntări, englezii au încărcat cu explozibil opt nave mici, le-au dat foc și le-au îndreptat, ajutați de flux și de vântul favorabil, către imensa flotă spaniolă, masată în port, într-un spațiu relativ restrâns. Cuprinși de panică, spaniolii au încercat să evite un dezastru total: au tăiat parâmele și au încercat să iasă în larg. Din cauza panicii și a vântului potrivnic, operația de salvare s-a făcut în dezordine, navele spaniole intrând în coliziune. Cu toate pierderile destul de mari, galioanele spaniole au reușit să se pună în ordine de luptă a doua zi, la răsăritul soarelui. Flota engleză a trecut în ofensivă, folosind o tactică surprinzătoare prin originalitatea ei. Navele au fost dispuse în linie, la o distanță de 100–150 de metri una de cealaltă și au navigat paralel cu navele inamice, deschizând focul cu tunurile de la babord sau tribord. Aceasta se numește “linie de șir” și avea să devină, în secolul următor, o tactică clasică a bătăliilor navale. Spaniolii doreau să profite de superioritatea numerică și forța infanteriei de la bordul navelor și au încearcat să-i atragă pe englezi într-o luptă clasică, navă contra navă și om contra om. Nu au reușit acest lucru și în fața tirului puternic și rapid al artileriei de bord engleze, au suferit pierderi serioase. Iată cum caracteriza această situație însuși ducele de Medina-Sidonia, în scrisoarea sa către ducele de Parma: „Ei trag asupra noastră aproape de dimineața și până seara, dar nu vor să se apropie de noi. Eu le-am dat toate ocaziile. Am lăsat nave pentru a-i tenta să le abordeze. Ei n-au făcut-o, iar eu n-am niciun remediu, deoarece ei sunt mai rapizi, iar noi ne mișcăm încet. Noi am terminat munițiile, iar oamenii mei sunt sfârșiți”
Invincibila Armada a ridicat ancora la 28 mai 1588, din portul Lisabona. Era una din cele mai mari flote care navigase vreodată pe mările lumii. Pentru cei care făceau parte din expediție, de la amiral până la ultimul marinar sau soldat, era un motiv de mândrie și de încredere. Alimentele erau din belșug, apa destulă, moralul foarte bun; se gândeau la gloria ce-i așteaptă și, nu în ultimul rând, la bogatele prăzi de război. Nimeni nu s-ar fi gândit, atunci, că le vor trebui două luni și jumătate pentru a ajunge să întrezărească țărmurile Angliei și că vor ajunge acolo cu alimentele în mare parte alterate, apa mult împuținată și cu moralul serios zdruncinat.
La câteva zile de la plecare, Armada a fost surprinsă de o puternică furtună în largul coastelor spaniole, furtună care a obligat-o să facă escală în portul La Coruña. Pentru reorganizare și repararea pagubelor suferite, navelor care făceau parte din convoi le-au trebuit două luni. În sfârșit, la 22 iulie, au ridicat din nou ancora din portul La Coruña, în condiții nefavorabile, cu vânt puternic și mare agitată. După opt zile, la 30 iulie 1588, Armada a ajuns în apropierea capului Lizard, din sud-estul Angliei. Flota a fost reperată imediat de o navă engleză care făcea parte din escadra de supraveghere. Aceasta s-a îndreptat, cu toate pânzele sus, spre Plymouth, dând alarma.
Amenințată din două părți, flota engleză a adoptat o tactică inspirată, dictată de logica și de necesitățile momentului: s-a împărțit în două. Douăzeci de nave, sub conducerea lordului Henry Seymour, au patrulat coastele din pasul Calais, fără a scăpa din vedere mișcările ducelui de Parma. Restul flotei, comandate de lordul Howard, trebuia să țină sub observație Armada.
Sub privirile neliniștite ale localnicilor, în dimineața zilei de 31 iulie 1588, Invincibila Armada a trecut prin fața portului Plymouth. Dintr-o relatare a unui italian, martor ocular al evenimentelor, flota spaniolă era dispusă ca o veritabilă armată de uscat: grosul forțelor pe centru, apărat în față și în spate de avangardă și respectiv ariegardă; totul forma o gigantică semilună; comandantul Guzman, duce de Medina-Sidonia era general de uscat. Era o desfășurare de forțe spectaculoasă, dar total lipsită de eficacitate.
Din cauza timpului nefavorabil, lordul-amiral Howard avea dificultăți în a-și scoate flota în larg. Dacă ducele de Medina-Sidonia ar fi ascultat sfatul ofițerilor săi de stat-major, acela de a-i ataca pe englezi, probabil ar fi obținut victoria foarte ușor, ținând cont de circumstanțe. El s-a limitat însă să rămână în expectativă, dând dovadă de acea indecizie care a caracterizat acțiunile sale pe toată perioada desfășurării campaniei. De acest lucru a profitat Howard care a reușit, în cele din urmă, să-și scoată flota în larg, atacând imediat ariegarda flotei spaniole.[6]
În acele timpuri, o bătălie navală clasică se desfășura astfel: navele se apropiau cât mai mult una de cealaltă, descărcau asupra inamicului tunurile aflate în poziție, după care survenea abordajul și lupta continua ca o luptă pe uscat, om contra om, la bordul navelor.
Vădit inferioare ca număr, navele engleze au menținut distanța, supunând pe spanioli unui ucigător tir de artilerie. Tunurile englezești erau de calibru mai mare, dar superioritatea lor evidentă consta în afetul mobil, care le conferea o cadență și un unghi de tragere net superioare. Surprinși și vădit iritați de tactica englezilor, ofițerii spanioli au navigat strâns, atât cât le permitea timpul nefavorabil, cu navele aproape lipite una de cealaltă. Cu această tactică au reușit să limiteze pierderile suferite în timpul bătăliei la doar două nave: Nostra Señora del Rosario, nava amiralului Pedro Valdes, capturată de Francis Drake în noaptea de 1 august și marea navă San Salvador, distrusă de o puternică explozie.
A urmat o săptamână infernală, în care Armada, supusă tot timpul salvelor artileriei engleze, a înaintat cu mare dificultate. Imensa flotă spaniolă a reușit, la 7 august, să arunce ancorele în rada portului Calais, punându-se, într-un fel, la adăpost.
Aici a intervinit, din nou, proverbiala nehotărâre a ducelui de Medina-Sidonia. În loc să profite de superioritatea numerică și să atace flota engleză sau să ia măsuri pentru a-și proteja navele, i-a scris un mesaj ducelui de Parma, cerându-i ajutorul. În timp ce el aștepta răspuns, flota engleză a schimbat tactica. Howard a făcut joncțiunea cu escadra lui Seymour și englezii au trecut la atac. Urmând sfaturile lui Drake, vechi lup de mare călit în asemenea confruntări, englezii au încărcat cu explozibil opt nave mici, le-au dat foc și le-au îndreptat, ajutați de flux și de vântul favorabil, către imensa flotă spaniolă, masată în port, într-un spațiu relativ restrâns. Cuprinși de panică, spaniolii au încercat să evite un dezastru total: au tăiat parâmele și au încercat să iasă în larg. Din cauza panicii și a vântului potrivnic, operația de salvare s-a făcut în dezordine, navele spaniole intrând în coliziune. Cu toate pierderile destul de mari, galioanele spaniole au reușit să se pună în ordine de luptă a doua zi, la răsăritul soarelui. Flota engleză a trecut în ofensivă, folosind o tactică surprinzătoare prin originalitatea ei. Navele au fost dispuse în linie, la o distanță de 100–150 de metri una de cealaltă și au navigat paralel cu navele inamice, deschizând focul cu tunurile de la babord sau tribord. Aceasta se numește “linie de șir” și avea să devină, în secolul următor, o tactică clasică a bătăliilor navale. Spaniolii doreau să profite de superioritatea numerică și forța infanteriei de la bordul navelor și au încearcat să-i atragă pe englezi într-o luptă clasică, navă contra navă și om contra om. Nu au reușit acest lucru și în fața tirului puternic și rapid al artileriei de bord engleze, au suferit pierderi serioase. Iată cum caracteriza această situație însuși ducele de Medina-Sidonia, în scrisoarea sa către ducele de Parma: „Ei trag asupra noastră aproape de dimineața și până seara, dar nu vor să se apropie de noi. Eu le-am dat toate ocaziile. Am lăsat nave pentru a-i tenta să le abordeze. Ei n-au făcut-o, iar eu n-am niciun remediu, deoarece ei sunt mai rapizi, iar noi ne mișcăm încet. Noi am terminat munițiile, iar oamenii mei sunt sfârșiți”Invincibila Armada a ridicat ancora la 28 mai 1588, din portul Lisabona. Era una din cele mai mari flote care navigase vreodată pe mările lumii. Pentru cei care făceau parte din expediție, de la amiral până la ultimul marinar sau soldat, era un motiv de mândrie și de încredere. Alimentele erau din belșug, apa destulă, moralul foarte bun; se gândeau la gloria ce-i așteaptă și, nu în ultimul rând, la bogatele prăzi de război. Nimeni nu s-ar fi gândit, atunci, că le vor trebui două luni și jumătate pentru a ajunge să întrezărească țărmurile Angliei și că vor ajunge acolo cu alimentele în mare parte alterate, apa mult împuținată și cu moralul serios zdruncinat.
La câteva zile de la plecare, Armada a fost surprinsă de o puternică furtună în largul coastelor spaniole, furtună care a obligat-o să facă escală în portul La Coruña. Pentru reorganizare și repararea pagubelor suferite, navelor care făceau parte din convoi le-au trebuit două luni. În sfârșit, la 22 iulie, au ridicat din nou ancora din portul La Coruña, în condiții nefavorabile, cu vânt puternic și mare agitată. După opt zile, la 30 iulie 1588, Armada a ajuns în apropierea capului Lizard, din sud-estul Angliei. Flota a fost reperată imediat de o navă engleză care făcea parte din escadra de supraveghere. Aceasta s-a îndreptat, cu toate pânzele sus, spre Plymouth, dând alarma.
Amenințată din două părți, flota engleză a adoptat o tactică inspirată, dictată de logica și de necesitățile momentului: s-a împărțit în două. Douăzeci de nave, sub conducerea lordului Henry Seymour, au patrulat coastele din pasul Calais, fără a scăpa din vedere mișcările ducelui de Parma. Restul flotei, comandate de lordul Howard, trebuia să țină sub observație Armada.
Sub privirile neliniștite ale localnicilor, în dimineața zilei de 31 iulie 1588, Invincibila Armada a trecut prin fața portului Plymouth. Dintr-o relatare a unui italian, martor ocular al evenimentelor, flota spaniolă era dispusă ca o veritabilă armată de uscat: grosul forțelor pe centru, apărat în față și în spate de avangardă și respectiv ariegardă; totul forma o gigantică semilună; comandantul Guzman, duce de Medina-Sidonia era general de uscat. Era o desfășurare de forțe spectaculoasă, dar total lipsită de eficacitate.
Din cauza timpului nefavorabil, lordul-amiral Howard avea dificultăți în a-și scoate flota în larg. Dacă ducele de Medina-Sidonia ar fi ascultat sfatul ofițerilor săi de stat-major, acela de a-i ataca pe englezi, probabil ar fi obținut victoria foarte ușor, ținând cont de circumstanțe. El s-a limitat însă să rămână în expectativă, dând dovadă de acea indecizie care a caracterizat acțiunile sale pe toată perioada desfășurării campaniei. De acest lucru a profitat Howard care a reușit, în cele din urmă, să-și scoată flota în larg, atacând imediat ariegarda flotei spaniole.[6]
În acele timpuri, o bătălie navală clasică se desfășura astfel: navele se apropiau cât mai mult una de cealaltă, descărcau asupra inamicului tunurile aflate în poziție, după care survenea abordajul și lupta continua ca o luptă pe uscat, om contra om, la bordul navelor.
Vădit inferioare ca număr, navele engleze au menținut distanța, supunând pe spanioli unui ucigător tir de artilerie. Tunurile englezești erau de calibru mai mare, dar superioritatea lor evidentă consta în afetul mobil, care le conferea o cadență și un unghi de tragere net superioare. Surprinși și vădit iritați de tactica englezilor, ofițerii spanioli au navigat strâns, atât cât le permitea timpul nefavorabil, cu navele aproape lipite una de cealaltă. Cu această tactică au reușit să limiteze pierderile suferite în timpul bătăliei la doar două nave: Nostra Señora del Rosario, nava amiralului Pedro Valdes, capturată de Francis Drake în noaptea de 1 august și marea navă San Salvador, distrusă de o puternică explozie.
A urmat o săptamână infernală, în care Armada, supusă tot timpul salvelor artileriei engleze, a înaintat cu mare dificultate. Imensa flotă spaniolă a reușit, la 7 august, să arunce ancorele în rada portului Calais, punându-se, într-un fel, la adăpost.
Aici a intervinit, din nou, proverbiala nehotărâre a ducelui de Medina-Sidonia. În loc să profite de superioritatea numerică și să atace flota engleză sau să ia măsuri pentru a-și proteja navele, i-a scris un mesaj ducelui de Parma, cerându-i ajutorul. În timp ce el aștepta răspuns, flota engleză a schimbat tactica. Howard a făcut joncțiunea cu escadra lui Seymour și englezii au trecut la atac. Urmând sfaturile lui Drake, vechi lup de mare călit în asemenea confruntări, englezii au încărcat cu explozibil opt nave mici, le-au dat foc și le-au îndreptat, ajutați de flux și de vântul favorabil, către imensa flotă spaniolă, masată în port, într-un spațiu relativ restrâns. Cuprinși de panică, spaniolii au încercat să evite un dezastru total: au tăiat parâmele și au încercat să iasă în larg. Din cauza panicii și a vântului potrivnic, operația de salvare s-a făcut în dezordine, navele spaniole intrând în coliziune. Cu toate pierderile destul de mari, galioanele spaniole au reușit să se pună în ordine de luptă a doua zi, la răsăritul soarelui. Flota engleză a trecut în ofensivă, folosind o tactică surprinzătoare prin originalitatea ei. Navele au fost dispuse în linie, la o distanță de 100–150 de metri una de cealaltă și au navigat paralel cu navele inamice, deschizând focul cu tunurile de la babord sau tribord. Aceasta se numește “linie de șir” și avea să devină, în secolul următor, o tactică clasică a bătăliilor navale. Spaniolii doreau să profite de superioritatea numerică și forța infanteriei de la bordul navelor și au încearcat să-i atragă pe englezi într-o luptă clasică, navă contra navă și om contra om. Nu au reușit acest lucru și în fața tirului puternic și rapid al artileriei de bord engleze, au suferit pierderi serioase. Iată cum caracteriza această situație însuși ducele de Medina-Sidonia, în scrisoarea sa către ducele de Parma: „Ei trag asupra noastră aproape de dimineața și până seara, dar nu vor să se apropie de noi. Eu le-am dat toate ocaziile. Am lăsat nave pentru a-i tenta să le abordeze. Ei n-au făcut-o, iar eu n-am niciun remediu, deoarece ei sunt mai rapizi, iar noi ne mișcăm încet. Noi am terminat munițiile, iar oamenii mei sunt sfârșiți”
Preliminarii și cauze
În anul 1580, profitând de faptul că tronul era vacant, armatele lui Filip al II-lea atacă și ocupă regatul vecin, Portugalia. Consecința—poate cea mai importantă—a acestei acțiuni a fost una de natură economică: a avut loc unificarea coloniilor spaniole și portugheze într-un singur imperiu. Riposta Angliei nu s-a lăsat așteptată, aceasta concretizându-se în semnarea unui tratat de alianță cu Olanda, la 20 august 1585. Frustrarea Spaniei este de înțeles, deoarece aceasta pierduse de curând posesiunile din Țările de Jos și, implicit, veniturile derivate din ele, în ceea ce s-a numit mai târziu prima revoluție burgheză victorioasă din Europa. În această împrejurare, Anglia sprijinise militar și diplomatic Țările de Jos pe toată durata conflictului.
Se constată, în aceeași perioadă, o recrudescență a activității piraților englezi împotriva flotei spaniole. Comuniunea de interese, gravele prejudicii aduse flotei spaniole, au făcut ca acești pirați să beneficieze de sprijinul tacit al Curții regale engleze. Protestele lui Filip al II-lea, prin ambasadorii săi din Anglia, n-au găsit răspuns.[3] Cel mai de seamă reprezentant al piraților englezi din această perioadă era Francis Drake (1541-1596). Alături de el activau și John Hawkins[4] și Martin Frobisher.
Miniatură de Nicholas Hilliard (1547–1619)
În 1587, el a intrat cu 23 de nave în portul Cadiz și a distrus 37 de nave spaniole ce se pregăteau pentru marea debarcare din anul următor. În același an, a atacat și a jefuit nava spaniolă San Felipe ce aducea din Extremul Orient o încărcătură în valoare de un milion de lire sterline.
Printre cauzele care au declanșat campania din 1588, nu lipsită de importanță a fost descoperirea complotului din 1587, îndreptat împotriva Elisabetei I, regina Angliei. Complotul fusese organizat de Spania, cu sprijinul Mariei Stuart. Descoperirea lui a dus la executarea fostei regine a Scoției, în același an, la 7 februarie.
În acest context, după o lungă perioadă de pregătiri, nehotărâtul Filip al II-lea a ordonat invadarea Angliei.
Invincibila Armada a ridicat ancora la 28 mai 1588, din portul Lisabona. Era una din cele mai mari flote care navigase vreodată pe mările lumii. Pentru cei care făceau parte din expediție, de la amiral până la ultimul marinar sau soldat, era un motiv de mândrie și de încredere. Alimentele erau din belșug, apa destulă, moralul foarte bun; se gândeau la gloria ce-i așteaptă și, nu în ultimul rând, la bogatele prăzi de război. Nimeni nu s-ar fi gândit, atunci, că le vor trebui două luni și jumătate pentru a ajunge să întrezărească țărmurile Angliei și că vor ajunge acolo cu alimentele în mare parte alterate, apa mult împuținată și cu moralul serios zdruncinat.
La câteva zile de la plecare, Armada a fost surprinsă de o puternică furtună în largul coastelor spaniole, furtună care a obligat-o să facă escală în portul La Coruña. Pentru reorganizare și repararea pagubelor suferite, navelor care făceau parte din convoi le-au trebuit două luni. În sfârșit, la 22 iulie, au ridicat din nou ancora din portul La Coruña, în condiții nefavorabile, cu vânt puternic și mare agitată. După opt zile, la 30 iulie 1588, Armada a ajuns în apropierea capului Lizard, din sud-estul Angliei. Flota a fost reperată imediat de o navă engleză care făcea parte din escadra de supraveghere. Aceasta s-a îndreptat, cu toate pânzele sus, spre Plymouth, dând alarma.
Amenințată din două părți, flota engleză a adoptat o tactică inspirată, dictată de logica și de necesitățile momentului: s-a împărțit în două. Douăzeci de nave, sub conducerea lordului Henry Seymour, au patrulat coastele din pasul Calais, fără a scăpa din vedere mișcările ducelui de Parma. Restul flotei, comandate de lordul Howard, trebuia să țină sub observație Armada.
Sub privirile neliniștite ale localnicilor, în dimineața zilei de 31 iulie 1588, Invincibila Armada a trecut prin fața portului Plymouth. Dintr-o relatare a unui italian, martor ocular al evenimentelor, flota spaniolă era dispusă ca o veritabilă armată de uscat: grosul forțelor pe centru, apărat în față și în spate de avangardă și respectiv ariegardă; totul forma o gigantică semilună; comandantul Guzman, duce de Medina-Sidonia era general de uscat. Era o desfășurare de forțe spectaculoasă, dar total lipsită de eficacitate.
Din cauza timpului nefavorabil, lordul-amiral Howard avea dificultăți în a-și scoate flota în larg. Dacă ducele de Medina-Sidonia ar fi ascultat sfatul ofițerilor săi de stat-major, acela de a-i ataca pe englezi, probabil ar fi obținut victoria foarte ușor, ținând cont de circumstanțe. El s-a limitat însă să rămână în expectativă, dând dovadă de acea indecizie care a caracterizat acțiunile sale pe toată perioada desfășurării campaniei. De acest lucru a profitat Howard care a reușit, în cele din urmă, să-și scoată flota în larg, atacând imediat ariegarda flotei spaniole.[6]
În acele timpuri, o bătălie navală clasică se desfășura astfel: navele se apropiau cât mai mult una de cealaltă, descărcau asupra inamicului tunurile aflate în poziție, după care survenea abordajul și lupta continua ca o luptă pe uscat, om contra om, la bordul navelor.
Vădit inferioare ca număr, navele engleze au menținut distanța, supunând pe spanioli unui ucigător tir de artilerie. Tunurile englezești erau de calibru mai mare, dar superioritatea lor evidentă consta în afetul mobil, care le conferea o cadență și un unghi de tragere net superioare. Surprinși și vădit iritați de tactica englezilor, ofițerii spanioli au navigat strâns, atât cât le permitea timpul nefavorabil, cu navele aproape lipite una de cealaltă. Cu această tactică au reușit să limiteze pierderile suferite în timpul bătăliei la doar două nave: Nostra Señora del Rosario, nava amiralului Pedro Valdes, capturată de Francis Drake în noaptea de 1 august și marea navă San Salvador, distrusă de o puternică explozie.
A urmat o săptamână infernală, în care Armada, supusă tot timpul salvelor artileriei engleze, a înaintat cu mare dificultate. Imensa flotă spaniolă a reușit, la 7 august, să arunce ancorele în rada portului Calais, punându-se, într-un fel, la adăpost.
Aici a intervinit, din nou, proverbiala nehotărâre a ducelui de Medina-Sidonia. În loc să profite de superioritatea numerică și să atace flota engleză sau să ia măsuri pentru a-și proteja navele, i-a scris un mesaj ducelui de Parma, cerându-i ajutorul. În timp ce el aștepta răspuns, flota engleză a schimbat tactica. Howard a făcut joncțiunea cu escadra lui Seymour și englezii au trecut la atac. Urmând sfaturile lui Drake, vechi lup de mare călit în asemenea confruntări, englezii au încărcat cu explozibil opt nave mici, le-au dat foc și le-au îndreptat, ajutați de flux și de vântul favorabil, către imensa flotă spaniolă, masată în port, într-un spațiu relativ restrâns. Cuprinși de panică, spaniolii au încercat să evite un dezastru total: au tăiat parâmele și au încercat să iasă în larg. Din cauza panicii și a vântului potrivnic, operația de salvare s-a făcut în dezordine, navele spaniole intrând în coliziune. Cu toate pierderile destul de mari, galioanele spaniole au reușit să se pună în ordine de luptă a doua zi, la răsăritul soarelui. Flota engleză a trecut în ofensivă, folosind o tactică surprinzătoare prin originalitatea ei. Navele au fost dispuse în linie, la o distanță de 100–150 de metri una de cealaltă și au navigat paralel cu navele inamice, deschizând focul cu tunurile de la babord sau tribord. Aceasta se numește “linie de șir” și avea să devină, în secolul următor, o tactică clasică a bătăliilor navale. Spaniolii doreau să profite de superioritatea numerică și forța infanteriei de la bordul navelor și au încearcat să-i atragă pe englezi într-o luptă clasică, navă contra navă și om contra om. Nu au reușit acest lucru și în fața tirului puternic și rapid al artileriei de bord engleze, au suferit pierderi serioase. Iată cum caracteriza această situație însuși ducele de Medina-Sidonia, în scrisoarea sa către ducele de Parma: „Ei trag asupra noastră aproape de dimineața și până seara, dar nu vor să se apropie de noi. Eu le-am dat toate ocaziile. Am lăsat nave pentru a-i tenta să le abordeze. Ei n-au făcut-o, iar eu n-am niciun remediu, deoarece ei sunt mai rapizi, iar noi ne mișcăm încet. Noi am terminat munițiile, iar oamenii mei sunt sfârșiți”
Invincibila Armada a ridicat ancora la 28 mai 1588, din portul Lisabona. Era una din cele mai mari flote care navigase vreodată pe mările lumii. Pentru cei care făceau parte din expediție, de la amiral până la ultimul marinar sau soldat, era un motiv de mândrie și de încredere. Alimentele erau din belșug, apa destulă, moralul foarte bun; se gândeau la gloria ce-i așteaptă și, nu în ultimul rând, la bogatele prăzi de război. Nimeni nu s-ar fi gândit, atunci, că le vor trebui două luni și jumătate pentru a ajunge să întrezărească țărmurile Angliei și că vor ajunge acolo cu alimentele în mare parte alterate, apa mult împuținată și cu moralul serios zdruncinat.
La câteva zile de la plecare, Armada a fost surprinsă de o puternică furtună în largul coastelor spaniole, furtună care a obligat-o să facă escală în portul La Coruña. Pentru reorganizare și repararea pagubelor suferite, navelor care făceau parte din convoi le-au trebuit două luni. În sfârșit, la 22 iulie, au ridicat din nou ancora din portul La Coruña, în condiții nefavorabile, cu vânt puternic și mare agitată. După opt zile, la 30 iulie 1588, Armada a ajuns în apropierea capului Lizard, din sud-estul Angliei. Flota a fost reperată imediat de o navă engleză care făcea parte din escadra de supraveghere. Aceasta s-a îndreptat, cu toate pânzele sus, spre Plymouth, dând alarma.
Amenințată din două părți, flota engleză a adoptat o tactică inspirată, dictată de logica și de necesitățile momentului: s-a împărțit în două. Douăzeci de nave, sub conducerea lordului Henry Seymour, au patrulat coastele din pasul Calais, fără a scăpa din vedere mișcările ducelui de Parma. Restul flotei, comandate de lordul Howard, trebuia să țină sub observație Armada.
Sub privirile neliniștite ale localnicilor, în dimineața zilei de 31 iulie 1588, Invincibila Armada a trecut prin fața portului Plymouth. Dintr-o relatare a unui italian, martor ocular al evenimentelor, flota spaniolă era dispusă ca o veritabilă armată de uscat: grosul forțelor pe centru, apărat în față și în spate de avangardă și respectiv ariegardă; totul forma o gigantică semilună; comandantul Guzman, duce de Medina-Sidonia era general de uscat. Era o desfășurare de forțe spectaculoasă, dar total lipsită de eficacitate.
Din cauza timpului nefavorabil, lordul-amiral Howard avea dificultăți în a-și scoate flota în larg. Dacă ducele de Medina-Sidonia ar fi ascultat sfatul ofițerilor săi de stat-major, acela de a-i ataca pe englezi, probabil ar fi obținut victoria foarte ușor, ținând cont de circumstanțe. El s-a limitat însă să rămână în expectativă, dând dovadă de acea indecizie care a caracterizat acțiunile sale pe toată perioada desfășurării campaniei. De acest lucru a profitat Howard care a reușit, în cele din urmă, să-și scoată flota în larg, atacând imediat ariegarda flotei spaniole.[6]
În acele timpuri, o bătălie navală clasică se desfășura astfel: navele se apropiau cât mai mult una de cealaltă, descărcau asupra inamicului tunurile aflate în poziție, după care survenea abordajul și lupta continua ca o luptă pe uscat, om contra om, la bordul navelor.
Vădit inferioare ca număr, navele engleze au menținut distanța, supunând pe spanioli unui ucigător tir de artilerie. Tunurile englezești erau de calibru mai mare, dar superioritatea lor evidentă consta în afetul mobil, care le conferea o cadență și un unghi de tragere net superioare. Surprinși și vădit iritați de tactica englezilor, ofițerii spanioli au navigat strâns, atât cât le permitea timpul nefavorabil, cu navele aproape lipite una de cealaltă. Cu această tactică au reușit să limiteze pierderile suferite în timpul bătăliei la doar două nave: Nostra Señora del Rosario, nava amiralului Pedro Valdes, capturată de Francis Drake în noaptea de 1 august și marea navă San Salvador, distrusă de o puternică explozie.
A urmat o săptamână infernală, în care Armada, supusă tot timpul salvelor artileriei engleze, a înaintat cu mare dificultate. Imensa flotă spaniolă a reușit, la 7 august, să arunce ancorele în rada portului Calais, punându-se, într-un fel, la adăpost.
Aici a intervinit, din nou, proverbiala nehotărâre a ducelui de Medina-Sidonia. În loc să profite de superioritatea numerică și să atace flota engleză sau să ia măsuri pentru a-și proteja navele, i-a scris un mesaj ducelui de Parma, cerându-i ajutorul. În timp ce el aștepta răspuns, flota engleză a schimbat tactica. Howard a făcut joncțiunea cu escadra lui Seymour și englezii au trecut la atac. Urmând sfaturile lui Drake, vechi lup de mare călit în asemenea confruntări, englezii au încărcat cu explozibil opt nave mici, le-au dat foc și le-au îndreptat, ajutați de flux și de vântul favorabil, către imensa flotă spaniolă, masată în port, într-un spațiu relativ restrâns. Cuprinși de panică, spaniolii au încercat să evite un dezastru total: au tăiat parâmele și au încercat să iasă în larg. Din cauza panicii și a vântului potrivnic, operația de salvare s-a făcut în dezordine, navele spaniole intrând în coliziune. Cu toate pierderile destul de mari, galioanele spaniole au reușit să se pună în ordine de luptă a doua zi, la răsăritul soarelui. Flota engleză a trecut în ofensivă, folosind o tactică surprinzătoare prin originalitatea ei. Navele au fost dispuse în linie, la o distanță de 100–150 de metri una de cealaltă și au navigat paralel cu navele inamice, deschizând focul cu tunurile de la babord sau tribord. Aceasta se numește “linie de șir” și avea să devină, în secolul următor, o tactică clasică a bătăliilor navale. Spaniolii doreau să profite de superioritatea numerică și forța infanteriei de la bordul navelor și au încearcat să-i atragă pe englezi într-o luptă clasică, navă contra navă și om contra om. Nu au reușit acest lucru și în fața tirului puternic și rapid al artileriei de bord engleze, au suferit pierderi serioase. Iată cum caracteriza această situație însuși ducele de Medina-Sidonia, în scrisoarea sa către ducele de Parma: „Ei trag asupra noastră aproape de dimineața și până seara, dar nu vor să se apropie de noi. Eu le-am dat toate ocaziile. Am lăsat nave pentru a-i tenta să le abordeze. Ei n-au făcut-o, iar eu n-am niciun remediu, deoarece ei sunt mai rapizi, iar noi ne mișcăm încet. Noi am terminat munițiile, iar oamenii mei sunt sfârșiți”Invincibila Armada a ridicat ancora la 28 mai 1588, din portul Lisabona. Era una din cele mai mari flote care navigase vreodată pe mările lumii. Pentru cei care făceau parte din expediție, de la amiral până la ultimul marinar sau soldat, era un motiv de mândrie și de încredere. Alimentele erau din belșug, apa destulă, moralul foarte bun; se gândeau la gloria ce-i așteaptă și, nu în ultimul rând, la bogatele prăzi de război. Nimeni nu s-ar fi gândit, atunci, că le vor trebui două luni și jumătate pentru a ajunge să întrezărească țărmurile Angliei și că vor ajunge acolo cu alimentele în mare parte alterate, apa mult împuținată și cu moralul serios zdruncinat.
La câteva zile de la plecare, Armada a fost surprinsă de o puternică furtună în largul coastelor spaniole, furtună care a obligat-o să facă escală în portul La Coruña. Pentru reorganizare și repararea pagubelor suferite, navelor care făceau parte din convoi le-au trebuit două luni. În sfârșit, la 22 iulie, au ridicat din nou ancora din portul La Coruña, în condiții nefavorabile, cu vânt puternic și mare agitată. După opt zile, la 30 iulie 1588, Armada a ajuns în apropierea capului Lizard, din sud-estul Angliei. Flota a fost reperată imediat de o navă engleză care făcea parte din escadra de supraveghere. Aceasta s-a îndreptat, cu toate pânzele sus, spre Plymouth, dând alarma.
Amenințată din două părți, flota engleză a adoptat o tactică inspirată, dictată de logica și de necesitățile momentului: s-a împărțit în două. Douăzeci de nave, sub conducerea lordului Henry Seymour, au patrulat coastele din pasul Calais, fără a scăpa din vedere mișcările ducelui de Parma. Restul flotei, comandate de lordul Howard, trebuia să țină sub observație Armada.
Sub privirile neliniștite ale localnicilor, în dimineața zilei de 31 iulie 1588, Invincibila Armada a trecut prin fața portului Plymouth. Dintr-o relatare a unui italian, martor ocular al evenimentelor, flota spaniolă era dispusă ca o veritabilă armată de uscat: grosul forțelor pe centru, apărat în față și în spate de avangardă și respectiv ariegardă; totul forma o gigantică semilună; comandantul Guzman, duce de Medina-Sidonia era general de uscat. Era o desfășurare de forțe spectaculoasă, dar total lipsită de eficacitate.
Din cauza timpului nefavorabil, lordul-amiral Howard avea dificultăți în a-și scoate flota în larg. Dacă ducele de Medina-Sidonia ar fi ascultat sfatul ofițerilor săi de stat-major, acela de a-i ataca pe englezi, probabil ar fi obținut victoria foarte ușor, ținând cont de circumstanțe. El s-a limitat însă să rămână în expectativă, dând dovadă de acea indecizie care a caracterizat acțiunile sale pe toată perioada desfășurării campaniei. De acest lucru a profitat Howard care a reușit, în cele din urmă, să-și scoată flota în larg, atacând imediat ariegarda flotei spaniole.[6]
În acele timpuri, o bătălie navală clasică se desfășura astfel: navele se apropiau cât mai mult una de cealaltă, descărcau asupra inamicului tunurile aflate în poziție, după care survenea abordajul și lupta continua ca o luptă pe uscat, om contra om, la bordul navelor.
Vădit inferioare ca număr, navele engleze au menținut distanța, supunând pe spanioli unui ucigător tir de artilerie. Tunurile englezești erau de calibru mai mare, dar superioritatea lor evidentă consta în afetul mobil, care le conferea o cadență și un unghi de tragere net superioare. Surprinși și vădit iritați de tactica englezilor, ofițerii spanioli au navigat strâns, atât cât le permitea timpul nefavorabil, cu navele aproape lipite una de cealaltă. Cu această tactică au reușit să limiteze pierderile suferite în timpul bătăliei la doar două nave: Nostra Señora del Rosario, nava amiralului Pedro Valdes, capturată de Francis Drake în noaptea de 1 august și marea navă San Salvador, distrusă de o puternică explozie.
A urmat o săptamână infernală, în care Armada, supusă tot timpul salvelor artileriei engleze, a înaintat cu mare dificultate. Imensa flotă spaniolă a reușit, la 7 august, să arunce ancorele în rada portului Calais, punându-se, într-un fel, la adăpost.
Aici a intervinit, din nou, proverbiala nehotărâre a ducelui de Medina-Sidonia. În loc să profite de superioritatea numerică și să atace flota engleză sau să ia măsuri pentru a-și proteja navele, i-a scris un mesaj ducelui de Parma, cerându-i ajutorul. În timp ce el aștepta răspuns, flota engleză a schimbat tactica. Howard a făcut joncțiunea cu escadra lui Seymour și englezii au trecut la atac. Urmând sfaturile lui Drake, vechi lup de mare călit în asemenea confruntări, englezii au încărcat cu explozibil opt nave mici, le-au dat foc și le-au îndreptat, ajutați de flux și de vântul favorabil, către imensa flotă spaniolă, masată în port, într-un spațiu relativ restrâns. Cuprinși de panică, spaniolii au încercat să evite un dezastru total: au tăiat parâmele și au încercat să iasă în larg. Din cauza panicii și a vântului potrivnic, operația de salvare s-a făcut în dezordine, navele spaniole intrând în coliziune. Cu toate pierderile destul de mari, galioanele spaniole au reușit să se pună în ordine de luptă a doua zi, la răsăritul soarelui. Flota engleză a trecut în ofensivă, folosind o tactică surprinzătoare prin originalitatea ei. Navele au fost dispuse în linie, la o distanță de 100–150 de metri una de cealaltă și au navigat paralel cu navele inamice, deschizând focul cu tunurile de la babord sau tribord. Aceasta se numește “linie de șir” și avea să devină, în secolul următor, o tactică clasică a bătăliilor navale. Spaniolii doreau să profite de superioritatea numerică și forța infanteriei de la bordul navelor și au încearcat să-i atragă pe englezi într-o luptă clasică, navă contra navă și om contra om. Nu au reușit acest lucru și în fața tirului puternic și rapid al artileriei de bord engleze, au suferit pierderi serioase. Iată cum caracteriza această situație însuși ducele de Medina-Sidonia, în scrisoarea sa către ducele de Parma: „Ei trag asupra noastră aproape de dimineața și până seara, dar nu vor să se apropie de noi. Eu le-am dat toate ocaziile. Am lăsat nave pentru a-i tenta să le abordeze. Ei n-au făcut-o, iar eu n-am niciun remediu, deoarece ei sunt mai rapizi, iar noi ne mișcăm încet. Noi am terminat munițiile, iar oamenii mei sunt sfârșiți”
duminică, 13 noiembrie 2011
Cele mai frumoase momente ale vietii
/*Cele mai frumoase momente ale vietii...:*/*/
> /*1. sa te indragostesti de cine te iubeste;
>
> 2. sa razi pana te doare burta;
>
> 3. sa gasesti un teanc de facturi platite cand te intorci din
> vacanta;
>
> 4. sa mergi intr-un loc unde gasesti peisaje superbe;
>
> 5. sa-ti asculti cantecul favorit la radio;
>
> 6. sa adormi ascultand sunetul ploii;
>
> 7. sa iesi de sub dus si sa te acoperi cu un prosop cald;
>
> 8. sa reusesti la ultimul examen;
>
> 9. sa iei parte la o discutie interesanta;
>
> 10. sa gasesti bani intr-o pereche de pantaloni pe
> care nu ai mai purtat-o de mult timp;
>
> 11. sa razi de tine;
>
> 12. sa te relaxezi printre prieteni;
>
> 13. sa razi fara vreun motiv anume;
>
> 14. sa te trezesti in mijlocul noptii si sa-ti dai seama ca mai ai cateva
> ore bune de somn;
>
> 15.sa auzi,din intamplare, cum te vorbeste cineva de bine;
>
> 16. sa privesti un apus de soare;
>
> 17. sa asculti o melodie care-ti aduce aminte de o
> persoana speciala din viata ta;
>
> 18. sa primesti si sa dai primul sarut;
>
> 19. sa te distrezi cu prietenii;
>
> 20. sa vezi fericite persoanele la care tii;
>
> 21. sa porti lanticul persoanei iubite si inca sa-i
> simti parfumul;
>
> 22. sa vizitezi un prieten pe care nu l-ai mai vazut
> de mult si sa simti ca nu s-a schimbat nimic;
>
> 23. sa simti fluturi in stomac cand vezi persoana
> speciala din viata ta;
>
> 24. sa stii ca esti iubit;
>
>
> / "Adevaratii prieteni sunt alaturi de tine cand ii//
> /chemi in momentele frumoase ale vietii si in cele/
> /rele...cand vin nechemati."//
>
> /*1. sa te indragostesti de cine te iubeste;
>
> 2. sa razi pana te doare burta;
>
> 3. sa gasesti un teanc de facturi platite cand te intorci din
> vacanta;
>
> 4. sa mergi intr-un loc unde gasesti peisaje superbe;
>
> 5. sa-ti asculti cantecul favorit la radio;
>
> 6. sa adormi ascultand sunetul ploii;
>
> 7. sa iesi de sub dus si sa te acoperi cu un prosop cald;
>
> 8. sa reusesti la ultimul examen;
>
> 9. sa iei parte la o discutie interesanta;
>
> 10. sa gasesti bani intr-o pereche de pantaloni pe
> care nu ai mai purtat-o de mult timp;
>
> 11. sa razi de tine;
>
> 12. sa te relaxezi printre prieteni;
>
> 13. sa razi fara vreun motiv anume;
>
> 14. sa te trezesti in mijlocul noptii si sa-ti dai seama ca mai ai cateva
> ore bune de somn;
>
> 15.sa auzi,din intamplare, cum te vorbeste cineva de bine;
>
> 16. sa privesti un apus de soare;
>
> 17. sa asculti o melodie care-ti aduce aminte de o
> persoana speciala din viata ta;
>
> 18. sa primesti si sa dai primul sarut;
>
> 19. sa te distrezi cu prietenii;
>
> 20. sa vezi fericite persoanele la care tii;
>
> 21. sa porti lanticul persoanei iubite si inca sa-i
> simti parfumul;
>
> 22. sa vizitezi un prieten pe care nu l-ai mai vazut
> de mult si sa simti ca nu s-a schimbat nimic;
>
> 23. sa simti fluturi in stomac cand vezi persoana
> speciala din viata ta;
>
> 24. sa stii ca esti iubit;
>
>
> / "Adevaratii prieteni sunt alaturi de tine cand ii//
> /chemi in momentele frumoase ale vietii si in cele/
> /rele...cand vin nechemati."//
>
Boier Bibescu-O melodie de noroc
Produsa in studiourile HaHaHa Production, "Melodie de noroc" include pe
refren un sample extras dintr-o melodie a lui Alexandru Lozanciuc cu
care DJ Oliver Tigana a colaborat si care a fost hit in URSS in anii
'70.
http://www.youtube.com/watch?v=StIZYMskhPg
Piesa saptamanii opinia mea :D ^ ^
Piesa saptamanii opinia mea :D ^ ^
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)